Physical Address
304 North Cardinal St.
Dorchester Center, MA 02124
De ce aștept cu entuziasm ziua de vineri și, când vine, mă simt dezamăgit?
Simt că puteam face mai mult săptămâna asta; nu mă refer neapărat la muncă.
Lucrez toată săptămâna, mă agită, mă stresez, dar totuși îmi place ceea ce fac. Am depus mult efort să pot să fac ce îmi place, dar nu mă simt legat de asta neapărat. În imaginația mea aș putea fi cel mai bun actor, cel mai bun meșter, cel mai bun influencer.
Dar totuși vreau să fac asta în continuare?
Vreau să continui să fac ce fac acum?
Dacă încerc să fac altceva și nu o să mă mulțumească?
Dacă nu o să îmi ajungă banii?
E suficient cât fac acum?
Cum pot să fiu mai bun?
Are rost să fiu mai bun în ceea ce fac?
Pot să lucrez mai mult?
Pot să fac mai mult prin curte? Pot să… Pot să…
Aceleași trăiri se repetă în buclă și se accentuează odată cu sfârșitul programului.
O dată cu aceste gânduri, îmi apare o întrebare în minte.
Cum am ajuns aici? Indelung m-am gândit la întrebarea asta: ce pot să fac eu să mă mulțumesc? Să nu încerc să dovedesc eu că pot și mai mult, deși nu îmi cere nimeni asta și câteodată o duc la extrem?
La această întrebare cred că am un răspuns parțial: o ipoteză și o certitudine.
O ipoteză este că am ADHD. Nu am fost niciodată diagnosticat oficial. În perioada copilăriei, ADHD era denumit obraznicie și se trata cu bătaie sau diazepam.
Acum, vorbind despre certitudine, am avut un proiect foarte drag la locul de muncă și implicarea mea era sută la sută. Având mult de lucru, plus că trebuia să facem overtime. Nimic obligatoriu, plătit corespunzător și colegi faini.
Lucrând atât de mult o perioadă destul de lungă, mă refer aici la luni de zile, nu a fost neapărat cel mai bun lucru pe care l-am făcut. Aici am dezvoltat o obișnuință să am tot timpul ceva de făcut, să am un program aproape permanent.
Odată cu terminarea acestui proiect, am început să am mai mult timp liber. Noroc că în acea perioadă am avut mai mult de lucru pe la casă și nu am simțit că sunt o ființă complet inutilă în univers. Dar după ce am terminat și treaba pe la casa de zugravit, parchet ,electrice, am început să resimt un sentiment ciudat combinat cu un burnout.
Pare că orice fac nu e suficient și îmi bat joc de timpul liber. Care în realitate ar trebui să fie pentru relaxare, pentru citit o carte și, cel mai important, pentru a petrece timp cu familia.
Dar eu prefer să îmi petrec timpul încercând să îmi fac un plan cum să îmi petrec timpul și gândindu-mă la ce puteam face mai bine.
Am realizat treptat că funcționez doar cu un program bine definit. Dar și acest program trebuie să îmi acopere toată ziua. Mă înfioară gândul că stau degeaba. Deși e normal să stai, să te relaxezi. Nu doar muncă, muncă, muncă.
Au trecut câteva luni și încă încerc să mă acomodez cu weekendurile. Aparent, un program funcționează pentru mine.
Cu toate acestea, mai am câte un weekend ca acesta. Programul a fost scurt și de 3 ore încerc să mă motivez să mă uit la meci liniștit, dar eu mă agit. Nu bag pe nimeni în seamă, fiind retras, încercând să găsesc ceva de făcut care, în imaginația mea, ar ajuta mai mult decât să văd un meci și, după aceea, să văd un film împreună cu familia.
Nu este o idee foarte bună să intri într-un cerc vicios în care munca devine mai importantă decât orice.
Până la urmă, muncim să putem trăi; nu trăim să muncim, nici nu trebuie să cădem în cealaltă extremă, încât să nu ne pese. În toate trebuie să fie un echilibru, dar aici este destul de important.
