Am mers cu autobuzul. Mi-a plăcut.

Cum ar fi ca un lucru atât de simplu să îți aducă o relaxare extraordinară și să îți începi ziua bine? 

Sincer, nu știu cum e asta, deoarece stau la periferie într-un oraș aglomerat, Cluj-Napoca, și când zic periferie, mă refer la Florești. Sau nu am știut până de curând. 

Eu lucrez în oraș și trebuie să străbat tot Floreștiul plus centrul Clujului să ajung la serviciu. Într-o zi normală fac cam o oră, o oră și 15 minute. Ceea ce consider acceptabil, luând în calcul distanța. 

În lunile de vară, undeva la 45-50 de minute, iar drumul de întoarcere cam tot în zona asta.  

Asta până când, joi, am făcut un drum de 12 km  în 2 ore. În plus, mă grăbeam să ajung la birou, având ceva de terminat destul de urgent. 

Intarzierea mea se datora unui accident destul de serios; sper doar că nu au fost victime, doar eu, care nu am putut ajunge la birou. 

Vineri am decis să am o abordare diferită. Am fost reconvins să încerc să merg cu autobuzul. De obicei nu îmi place genul acesta de aventuri în care trebuie să schimb mai multe autobuze. Încă resimt o durere la picior, dar, spre norocul meu, nu era o distanță mare de mers pe jos și așa am reușit să fiu convins ușor. 

Am rămas cu o reticență în a aborda transportul în comun, fiind nevoit, în “tinerete”, să mă bazez pe el; nu a fost ceva foarte plăcut. De obicei era extrem de aglomerat, fără aer condiționat; erau și răgălii diesel. Combinația de căldură plus noxe era ceva extraordinar de prost. 

Am mai încercat de câteva luni să mă duc cu autobuzul. Era sfârșitul iernii. Autobuzul a întârziat 40 de minute și am rămas cu ideea că nu s-a schimbat nimic, aceleași autobuze vechi și, chiar dacă sunt noi, par lipsite de condiții. 

Am încercat să-i mai dau o șansă, dar de data asta am rămas surprins. De ce oare? 
Păi nu era cum îmi aminteam, din fericire. Dar de la început am început prost, cum încep o dimineață de vineri când se apropie weeknd-ul. Pentru mai multe detalii, puteți vedea aici de ce zic că vineri pentru mine e o zi proastă. 

Și nu era doar din acest aspect; m-am uitat greșit pe program și am avut de așteptat în stație, dar asta nu era din vina transportului; eram doar eu babalau că m-am uitat la alt orar. În fine, în timp ce așteptam, mă gândeam cum o să fie autobuzul.

Sunt 40 de grade.

Oare are măcar ventilație sau e ventilația de afară? Oare cât de aglomerat o să fie? Ajung relativ la timp? 

Încercăm să găsesc o scuză să mă duc înapoi acasă după mașină, dar nu am cedat; trebuie să reamintesc că sunt DAC pur sânge; nu mă sperie un mers cu autobuzul. 

Glumesc după ce am văzut că trebuie să și aștept încă 15 minute în soare, mai că făceam pași mici către casă. 

Uitându-mă în urmă, ideea de adult ce se sperie de puțină căldură e extraordinară, parcă odată cu creșterea în vârstă am devenit mai fragil. Oricum, evenimentele mele recente nu îmi arată că așa nu e o supoziție, ci o certitudine. 

Lăsând la o parte avalanșa mea de gânduri contra mersului cu autobuzul, el ajunge în stație și, spre surprinderea mea, este un autobuz nou, modern, cu aer condiționat, curat. Am început să fiu mai optimist. Mă așez jos, că încă mă doare piciorul și nu vreau să fiu un plângăcios toată ziua sau să lesin, iarăși.

Am început să mă uit pe geam. Am fost fascinat de cât de ușor e să devii distras și de cum poți să vezi schimbările unui oraș. Atenția nefiind concentrată la condus am putut să obser. 

Felul în care a ajuns orașul ăsta dintr-un pustiu trist în perioadele de vară într-un oraș funcțional, destul de plin de viață. Problemele la infrastructură o să fie constante odată cu creșterea; nu putem decât să sperăm la mai bine.  

După câteva stații am mutat atenția de la exterior la interiorul autobuzului. Ce mi-a atras atenția a fost că nu mai aveam de ce să mă tem deloc. Noi mergeam cu holy protection over 9000+. La jumătatea autobuzului, deși nou, era lipită o icoană. Nimic greșit în asta: era doar interesant; nu era niciun mesaj „hai la noi la biserică, dă-ne bani”; era doar o icoană lipită pe perete. 

Cel mai interesant lucru mi s-a părut expresia oamenilor. Aici am văzut oameni preocupați de telefon, oameni care citeau, triști, fericiți. Asta te face să te întrebi: oare cu ce se confruntă oamenii? Oare de ce sunt fericiții? De ce nu se uita si ei pe geam? Doar eu sunt așa, mă holbez? Oare deranjez? 

Întrebarile astea o să aibă un răspuns altă dată, poate. Dar până atunci, încet, încet, avansăm către destinație. Nu chiar așa încet, deși oamenii îi blâmează, benzile dedicate sunt o adevărată mină de aur pentru transportul în comun. 

Cum mă apropiam de destinatie, am început să realizez, că ziua mea, deși avea toate semneale din lume că o să meargă prost, a mers bine defapt. Am ajuns la serviciu relaxat, fără să fiu speriat că fac 5 accidente, fără să mă stresez să schimb rute constant încât să nu întârzii. Nici nu știam cât de epuizant este să faci asta, când, în schimb, poți să stai doar și să te relaxezi. 

Am făcut mai mult de 50 de minute în oră de vârf. Am fost uimit de acest lucru. 

Pe drumul de întoarcere făceam, de obicei, o oră și 30 de minute. Am făcut de data asta 40 de minute. 

În aceste 40 de minute am avut parte și de entertainment inclus. Am fost martor la un eveniment în care un om în toată firea a vrut să demonstreze tuturor că e un alfa desăvârșit; a demonstrat doar că e un ghiolvan, începând să se certe cu șoferul și să îl injure. Toate astea sub ochii soției lui, care îl certa să nu mai fie animal. Fără succes, dar asta face parte din societate; nu avem ce face.

A fost o zi bună și drumul cu autobuzul a fost relaxant, mult mai relaxant decât cu mașina.  Am să repet această experiență; nu vreau să mă stresez inutil de fiecare dată.