Pare că Moș Crăciun nu mi-a adus doar jucării și dulciuri

De când sunt mic, am avut o frică destul de mare și anxietate copleșitoare față de vorbitul în public. Nu credeam că o să pot vreodată să vorbesc în fața oamenilor fără să mă prostesc sau să mă pierd. 

Când eram mic, nu mai știu vârsta, ca în toate grădinițele postcomuniste de cartier, aveam serbare la sfârșit de an, înainte de Crăciun. Fiind mulți, nu încăpeam în sala de la grădiniță, fiind foarte mică. 

O idee foarte bună și de apreciat din partea conducerii a fost să organizeze serbarea într-o sală de expoziții învecinată. Era o sală mare. Au organizat și o întâlnire cu Moș Crăciun. Ceva ce noi am apreciat foarte mult pentru copii este extraordinar. Începe serbarea și vine rândul nostru. Începem să zicem poeziile, să colindăm. Scendariul era între fiecare pauză de colindă; ziceam poeziile fiecare. Nu am dat foarte multă atenție publicului, deși mi se păreau destul de mulți oameni. Eram absorbit de un brad frumos în dreapta și atenția mea era îndreptată necondiționat înspre el și ideea că poate o să vină Moș Crăciun.  

Cum ziceam, pentru un copil crescut într-un cartier modest, asta era un lucru nemaivăzut. Dar ce să vezi, am fost întrerupt din contemplarea mea asupra bradului și posibilității de a-l vedea pe Moș Crăciun. Urmează rândul meu. M-ai pregătit și ca să zicem poezia și să ne audă toată lumea. Aveam o insulă și trebuia să mergem vreo 5 pași în față, să spunem tare și răspicat, să facem frumos. 

Mă duc în față cu capul în pământ deoarece părea că oamenii erau de 100 de ori mai mulți decât înainte.  În momentul în care am ridicat capul din pământ și m-am uitat către oameni, m-am simțit copleșit; am uitat tot ce aveam de spus. Mă gândeam doar la faptul că o să mă fac de rușine și o să o supăr pe mamă. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să mă apuc de plâns, frenetic. 

Am mers la loc și am continuat serbarea. Mi-a fost foarte rușine că nu am fost în stare să zic poezia. Și cred că de aici am avut tot timpul o reticență în a vorbi cu mai mulți oameni, nici decum în public; asta credeam că este imposibil. Bine, și sclavu’ ăla de Moș Crăciun o zis că nu îmi dă nimic, că nu am zis poezia. Mda, așa se face… 

Am început să observ de-a lungul timpului că am dezvoltat niște ticuri în momentele în care cred că atenția este asupra mea, cum ar fi să îmi pun mâna pe față încontrolabil, adică să mă tot șterg de praf imaginar de pe frunte sau de pe obraz. Si ma tot gandeam cum as putea sa scap de chestia asta. Cum aș putea să îmi înving această frică? 
Recent m-am angajat la un nou loc de muncă în corporație. Tot timpul am fugit, să spunem, de aceste locuri, neștiind în realitate ce presupun. 

Dar o parte foarte frumoasă aici e că avem tot felul de întruniri în care putem dezbate anumite subiecte din aria noastră de activitate. Aveam un subiect pe care îl consideram eu că este de interes, dar preferam să fac toată documentația, de exemplu, prezentarea, și să îl prezinte altcineva. Scopul meu, de fapt, era să vorbim despre asta și să expunem perspectiva, nu să fiu în lumina reflectoarelor. 

Dat fiind faptul că eu am anxietate când vorbesc cu mai mult de 3 persoane, într-un meeting online. 
Eu am trebuit să prezint. În momentul acela, anxietatea s-a accelerat. Am vrut să renunț de n ori să țin prezentarea și aia e. 

Nu era ca și cum s-ar întâmpla ceva dacă nu mai țineam eu acea prezentare, dar în același timp mă tot gândeam, ok, nu sunt în stare să vorbesc despre ceva ce îl știu și am făcut eu?

Chiar dacă nu e de acord cineva cu mine, de ce ar trebui să fie? E o discuție constructivă și adevărul nu e nicicând absolut. 

Zilele tot treceau. Anxietatea creștea. Mi-am făcut discursul, am lucrat la prezentare, m-am pregătit. Aveam la linie scris tot ce trebuia să zic, în caz că mă pierd, să am un backup la care să mă uit repede, să continui. 

Vine ziua cea mare, ziua prezentării. Nivelul meu de stres e la cote extrem de mari, dar mă gândesc și că e ok; într-o oră scap de asta. Dar vroiam sa scap? Nu, nu, asta era scopul; scopul era discuția, de fapt. Și scopul meu era soluția prezentată și utilitatea ei.  

Dar nu mă puteam gândi la asta; singurul lucru la care mă gândeam era cum o să mă fac de râs din nou, cum o să îmi pun mâna constant pe față, cum o să mă agit. 

Începe prezentarea. Sala nu era plină. Nu a fost nimic grandios. Dar erau vreo 30 de oameni; de la 3 la 30 e o cale foarte lungă. 

Mă prezint. Aici, la partea cu prezentarea, am avut tot timpul iară un soi de rușine să mă prezint. Pare că mă laud. Și e muncit tot ce am făcut și am învățat o groază, dar nu pot să scap de asta încă. 

Încep prezentarea. Mă prezint tot bine. Am foile pregătite lângă mine. Sunt pregătit în totalitate.  Termin să mă prezint și la sfârșitul prezentării mele, în timp ce spun din ce echipă fac parte, greșesc numele unui coleg… Si eram nu pot sa fii atata de prost incat atata sa nu poti face parte, eu in tot acest timp eram lesinat. Dar oamenii din public au fost foarte receptivi și m-am descurcat cumva; am râs, am trecut mai departe, am început să prezint. Oamenii erau foarte atenți, dar, pentru mine, în momentul în care am văzut că stau atât de atenți, părea că mă analizează și așteaptă să greșesc. De fapt, ei nu erau interesați de mine acolo, ci de ceea ce prezentam. 

Dar ce să vezi, eu tot eram cu gândul că acum la vârsta asta nu pot să scap apucându-mă de plâns, deci a trebuit să continui. 

Ajung la mijlocul prezentării; mă mai balbai de câteva ori din cauza emoțiilor și realizez că, de fapt, nu am atins foile cu notițe o secundă și nu mi-am pus mâna pe față nici să am avut alt tic. Cum se poate una ca asta? Eram socat, oare să fi fost atât de concentrat asupra prezentării?

În plus, chiar m-am uitat la public. În acest moment am fost fuckit: ce se poate întâmpla dacă greșesc, ce are dacă mă balbai sau mă blochez? Pot oricând să mă opresc și să reiau ideea. 

Din acest moment, prezentarea a fost mult mai smooth. Mi-am dat seama că oamenii sunt foarte încurajatori în momentul respectiv, deoarece și ei au realizat într-o oarecare măsură că am emoții. 

Ce consider că m-a ajutat foarte mult e că la sfărți am avut secțiunea de întrebări, unde chiar am putut să avem un dialog și am văzut de fapt că ei au fost atenți la prezentare, nu la mine în special. 

Asta mi-a oferit încredere deoarece mi-am dat seama că am reușit să prezint destul de bine ce aveam de gând și scopul principal a fost obținut. 

Am realizat că nu trebuie să fii perfect când prezinți ceva și că anxietatea mea e o prostie. Aș vrea să am curajul, totuși, al oamenilor care spun toate prostiile din lume și nu le e rușine. Eu nu am avut curajul câteodată să spun și ce e adevărat și corect. 

O să mai prezint. Mai am emoții, dar nu mai sunt la stadiul de anxietate. A fost o idee foarte bună să susțin prezentarea asta și mulțumesc oamenilor care mi-au oferit oportunitatea. 
Pare că Moș Crăciun nu mi-a adus doar jucării și dulciuri în copilărie.