Unde ne grăbim?

 Săptămâna trecută, am fost invitat la două evenimente naturale ale vieții. La primul am fost invitat; era o nuntă; cel de-al doilea, din păcate, la o înmormântare. 

Din perspectiva mea, avem o singură certitudine în viață: moartea. 

Povestea de astăzi nu este despre aceste două evenimente, considerându-le parte din viață, dar le voi descrie puțin. 

Am început sâmbătă în forță. 

Aveam o nuntă, ca la orice nuntă sau eveniment în familie, totul începe cu o agitație. Am fost învățați de mici că trebuie să ne grăbim, să nu întârziem. 

Și ce se întâmplă dacă întârziem?

Trebuie să fim primii care ajung acolo? La ce ajută asta? Nu e mai ușor să lăsăm totul să vină de la sine. Dacă ajungem mai târziu cu jumătate de oră, ce se întâmplă? Nu se mai ține nunta?

Tot timpul tindem să facem din evenimentul altcuiva evenimentul nostru.

În fine, atmosfera a fost frumoasă; prăjiturile au fost extraordinare. Ce mi-a plăcut mai mult a fost faptul că am avut ocazia să vorbesc cu oamenii cu care am crescut. Trăind în societatea noastră, e greu să menții relații; toată lumea e ocupată, fiecare cu treaba lui. 

Nunțile sunt un prilej de reconectare. Un prilej de a depăna amintiri, pentru mine, a fost un exercițiu de memorie să retrăiesc momentele când eram la țară și în fiecare zi veneam cu ceva nou de făcut. Nu tot timpul era ceva constructiv, aproape niciodată… 

A fost o zi frumoasă, deși am simțit-o puțin scurtă și cu un început obositor.

Duminică, din păcate, am fost la o înmormântare. La înmormântare a fost trist, cum este de obicei. Nu cred că am fost vreodată la o înmormântare să zic “a fost bine”. Da, poate fi bine din unele perspective, fiind o înmormântare la țară, spre exemplu, a fost bine că nu a plouat afară. Dar nu poți spune niciodată că a fost bine la o înmormântare. 

Aici am avut puțin timp să reflect la contradicțiile dintre cele două evenimente. O singură idee se repeta intens în minte, pe lângă multe altele; aceasta era mai intensă. 

Când suntem pregătiți să ne despărțim de cineva?

Această întrebare are mai multe sensuri; despărțirea poate fi de mai multe feluri; nu mă gândeam doar la moarte. Inclusiv mă gândeam la despărțirea de colegi la muncă când schimbi un job sau la sfârșit de liceu. Nu o să mai ai aceeași dinamică, să vezi aceiași oameni, să stați împreună 8 ore pe zi. Evident, nu se poate compara cu moartea; aici mai ai posibilitatea să te întâlnești cu acei oameni. 

Înmormântarea se termină; mai stăm puțin și plecăm la drum către casă. Drumul e aglomerat, dar am învățat să nu mă mai grabesc. 10 minute în plus sau în minus nu sunt un capăt de lume. Nu sunt dispus să renunț la siguranța noastră pentru câteva minute. Mai bine mă claxonează oamenii și îmi zici că sunt un bătrân, că merg legal și cât mai atent posibil. 

Pe drumul de întoarcere avem un loc cu plăcinte. Opririle acolo au devenit o tradiție. De fiecare dată ne oprim, ne dezmorțim puțin și mâncăm o plăcință delicioasă. 

Mancăm plăcinta și pornim la drum. Fiind aglomerat, am luat-o pe altă rută, Waze sugerând o alternativă mai bună.  Foarte bine, în orașul ăsta, fără Waze pot să fac același drum cu diferențe de zeci de minute. 

Îmi atrage atenția un accident nou apărut în aplicație. Nu este o coloană mare, doar câteva mașini.  Părea ceva minor; doar mașina părea mai avariată.  M-am înselat foarte tare. Accidentul a fost unul violent, din păcate, soldat cu victime. Nu vreau să vorbesc despre el explicit deoarece încă încerc să uit acele imagini. 

În acest moment a reapărut aceeași întrebare:  „Când suntem pregătiți să ne despărțim de cineva?”. 
Cum ai putea fi pregătit să-i spui unei persoane: „Ne vedem într-o oră” și, de fapt, să fie ultima dată când vă vedeți? 

Totul din vina unei grabei nejustificate, din vina unei neglijente. De fapt, nici măcar nu contează ce a dus la asta; pot fi și cauze naturale; tot nu schimbă faptul că nu o să mai aveți ocazia să vorbiți cel puțin.

Cred că niciodată nu suntem pregătiți să ne despărțim de cineva, în niciun fel. 

Odată cu această remarcă, am ajuns la un alt set de  întrebări. 

Unde ne grăbim?

Unde ne grăbim în așa fel încât să uităm ce este cu adevărat important? 

Unde ne grăbim încât să uităm să trăim, să relaționăm?

Oricât de tare ne-am grăbi, doar ne grăbim către o singură certitudine: orice am face, suntem într-un maraton pe un drum infinit; pentru unii se termină mai repede, pentru alții mai târziu; unii aleargă din toate puterile, alții merg la pas; nu este mai bine să mergi la pas, să te bucuri de peisaj, în loc să alergi și să pierzi esența? 

Am încercat să alerg. Vreau să încerc și mersul la pas.